Saracii tineri bogati

Ii vezi prin Mall avand la brat o domnisoara draguta, aranjata si pregatita pentru shopping.. Ii vezi conducand masini de zeci de mii de euro si atragand atentia intr-un mod placut. Ii recunosti dupa hainele de firma, care in cazul acesta nu sunt de la D&G (Dany si Gaby)...

Da... Sunt tinerii de bani gata, oameni care au avut norocul sa se nasca intr-o familie cu o situatie financiara foarte buna. Vrei sa fii in preajma lor pentru a te invarti in cercuri cu oameni de calitate, dar realizezi ca esti doar un purice printre ei si nu te simti in largul tau...

Unii ii catalogheaza ca fiind cel putin fitosi si care dau impresia ca nimeni nu e de nasul lor. Ar trebui? Poate ca nu... Oamenii sunt diferiti, si la o analiza rapida am putea sa-i impartim in oameni puternici, cu influenta, si oameni de rand. S-a nascut intr-o familie care ii ofera pe tava tot ce vrea? Mai e si frumos/frumoasa? Bravo.. A avut noroc de asa ceva si mi se pare normal sa vrea sa stea printre oameni care provin din aceeasi categorie sociala. Bineinteles ca figurile gen "nu vorbesc cu tine.. nu esti de nasul meu" sunt inacceptabile, dar ma indoiesc ca mai mult de 10% din persoanele de care vorbim ar spune asa ceva.

Spunem ca are masina de lux, bani de Bamboo si "toale" de firma fiindca i-a dat tatal. Ce merit are el/ea? A muncit pentru banii aia? Nu... Dar... Daca dispune, de ce nu i-ar oferi tatal de care vorbim toate acestea? Doar pentru a scapa de barfa oamenilor?

Recunosc ca si eu mai spun despre anumite persoane care sunt in cazul asta ca nu au muncit pentru ce au, dar apoi ma gandesc mai bine si imi spun.. I-a fost scris sa fie asa... Lucky him/her... Pot spune ca ii admir. De ce? Fiindca acesti oameni mi-au demonstrat ca stiu sa ai aiba stil si sa fie discreti, linistiti. Pe deasupra, in mod cert parintii lor sunt oameni de calitate si mai mult ca sigur i-au oferit copilului cea mai buna educatie. Au in schimb un defect... pe lumea asta au aparut COCALARII si PITIPOANCELE...

Aceste persoane strica imaginea oamenilor mai sus mentionati doar prin faptul ca exista. Sunt niste imitatii ieftine ale unor persoane de calitate... si aici vorbesc de aspectul fizic... Gradul de inteligenta este zero daca ii pui fata in fata cu un tanar despre care am vorbit la inceput. Umbla si ei prin Mall-uri pentru a manca aripi picante (vezi melodia Cassa Loco - La mall) si "isi trag Logan tunat" pe care isi lipesc abtibilduri si beculete, facand masina sa semene mai mult a pom de Craciun. Intra cu ochelarii pe ochi in locuri intunecoase pentru a fi cool, dar nu vad treapta in care urmeaza sa se impiedice. De pitipoance nu cred ca are rost sa mai vorbesc.. toata lumea le stie si le recunoaste pe strada dupa fustele care nu sunt mai late de o palma.

Saracii tineri bogati... este doar o ironie sau un adevar? Cred ca ambele variante sunt adevarate cand ne gandim ce specimene de oameni le pot strica imaginea.

Respir, dar nu traiesc...

Ce vor sa insemne cuvintele astea? Ganditi-va la prietenii vostri care sufera din dragoste. Cred ca fiecare are pe langa el cel putin o persoana care spune ca nu e multumita de ea, care sufera dupa o fosta iubita/fost iubit sau care nu a avut parte de ce si-a dorit de la viata... fie ca e din cauza parintilor, a prietenilor, iubitei/iubitului.

Sunt la cativa ani diferenta de cei care se pregateau acum 2 luni de capacitate si mi se pare ca deja am trecut in alta categorie, cea a batranilor sau a "expiratilor" dupa cum zic unii... si aici vorbesc de mentalitate.

Eu am prins o vreme de tranzitie, cand copiii inca se mai gandeau la scoala, sa aiba note mari pentru a fi ei multumiti, dar si parintii lor... pentru a se pregati pentru viitor.

Tin minte cand imi dadeau parintii bani de buzunar ca sa mananc o gogoasa sau un covrig in pauza mare de la scoala si eu ii strangeam pentru a manca o pizza mare pe saptamana cu doi-trei colegi. Stiu ca imi pregateam ghiozdanul de cu seara pentru a nu omite ceva ce mi-ar trebui a doua zi la scoala.

Acum totul s-a schimbat...

Aud fete de 14 ani spunand ca sunt indragostite pana peste cap si ca nu stiu ce ar face daca le-ar parasi prietenul... Eu la varsta aia abia puteam spune cu mandrie ca stiu sa ma leg la sireturi fara sa se desfaca funda dupa doi pasi... cum poti spune la o varsta asa frageda ca esti indragostita si suferi dupa un baiat? cum te poti gandi la asa ceva la o perioada, pot spune, critica din viata ta?... o perioada cand trebuie sa te formezi...

Acum 2 ani ma intreba o vecina daca pot sa o ajut cu un sfat... Eu am zis ca da, bineinteles... ma gandeam ca vrea sa se apuce de vreun sport sau mai stiu eu ce... defapt problema ei era ca nu stie daca sa se culce sau nu cu un baiat care ii facuse o astfel de propunere... vreau sa spun ca am ramas stupefiat... nu cred ca facuse 14 ani... la o varsta cand abia ai voie sa mergi cu bicicleta (legal) sa ai probleme de genul asta!?

Sunt persoane care sufera dupa fosta "iubire"... au senzatia ca a crapat Pamantul, ca nu vor mai gasi iubirea adevarata... spun ca nu mai vor o relatie, ca nu mai vor nimic... si dupa doua zile afli ca sunt cu altcineva... mergi si vorbesti... "nu ziceai ca nu mai vrei nimic?"... raspunsul este "nu simt nimic pentru el"... bai frate.. daca nu simti nimic pentru el si te plangi ca nu ai noroc in dragoste, de ce esti bai frate acum cu el? zici ca nu se uita nimeni la tine si totusi esti cu persoana asta... "nu se uita la mine persoana care trebuie"... cine poate sa ma lamureasca care e logica intamplarilor de genul asta? persoanele acestea se incadreaza perfect in categoria celor ce respira, dar cred ca nu traiesc... fiindca nu au ce vor (dupa ei)...

Un caz este al baiatului caruia ii place de o fata care se intampla sa fie singura. Tocmai s-a despartit de iubit. Ii dai de inteles ca o placi, va intelegeti ca niste frati, vorbiti despre diverse lucruri... si la un moment dat vrei sa faci urmatorul pas... te izbesti de un perete... fata are nevoie de timp pentru a incepe o noua relatie. Aici sunt doua posibilitati... ori o iei si o saruti, iar a doua zi fata nu mai vrea sa auda de tine, ori ii respecti decizia si ii dai timp fiindca esti un super mega baiat. Peste putin timp afli ca este cu altul. Ce simte omul ala? El vedea o relatie nemaipomenita, era intelegator, iubitor si de casa, cand deodata se naruie totul. Nu i se rupe sufletul fiintei respective si nu stie ce sa mai creada? Nu intra in categoria celor care respira, dar nu traiesc?

Respiri, dar nu traiesti fiindca nu ai nasul cum ai vrut, sau ca nu ai parul cret ca nu stiu cine, sau ca prietena nu te iubeste ca pe cutare, sau ca nu ai Mercedes in parcare ca sa se intoarca fetele capul dupa tine. Oamenii astia sunt pe toate strazile si se plang fiindca nu sunt perfecti.

Oare oamenii cu dizabilitati ce sa mai zica? Ei nu se mai plang ca i-a lasat Dumnezeu asa si nu mai sunt depresivi fiindca i-a lasat iubitul/iubita. Sunt optimisti si lupta pentru a-si face viata cat mai usoara. De cate ori m-am plans la mama ca nu sunt multumit de parul meu de atatea ori mi-a zis ca e un defect, nu un handicap... si atunci ma gandesc ca trebuie sa fiu fericit cu ce am, sa incerc sa-mi fac viata cat mai frumoasa. De ce a ajuns lumea din ziua de azi in stadiul asta de degradare? De ce nu se mai respecta pe sine si de ce isi distrug viata de la varste atat de fragede?

Ai probleme in familie? Petrece timpul cu prietenii, fa-ti iubit/a sau incearca sa-ti intelegi parintii si sa rezolvati in vreun fel problema..... Ai probleme cu iubitul/iubita? Despartiti-va... mai sunt o groaza de oameni pe lumea asta... Ai probleme cu prietenii? Gaseste-ti altii... Ai probleme cu aspectul fizic? Uita-te la altii care sunt mai rau ca tine care au ce-si doresc si spune-ti "Si eu pot!"...

Daca respiri, inseamna ca traiesti... Fa-ti viata cat mai frumoasa... nu astepta sa ti-o faca altii in locul tau...

Ani de liceu...

"Ani de liceu cu absente la romana..." Cine nu stie melodia aceasta!? ..dar eu nu am avut absente la limba si literatura romana pana pe clasa a 12-a cand m-am trezit la realitate... sa zicem... Nu intelegeam cum de luam note de 7 si 8 chiar de mergeam mereu la ora doamnei profesoare, stateam in prima banca si incercam sa fiu cat mai activ... cum frate? Dar stai sa vezi... Ca aveam niste colege pe care le vedeam la ochi tocmai cand nu aveam romana si aveau nene 9 si 10...

Dupa 3 ani de intrebari fara raspuns am zis sa incerc si eu cu Vlad, colegul meu de banca, o alta varianta... Hai ma sa chiulim de la romana, poate ne pica note mari in cap... Si am facut-o :D. Sa-i vezi pe baieti cu 10 pe linie... era incredibil... o noua tactica.. vii la scoala si ai note mici... chiulesti si ai note mari.. interesant nu-i asa?

Pot spune cu mana pe inima ca anii de liceu au fost cei mai frumosi ani din viata mea, cu bune si cu rele... nu aveam grija zilei de maine.. doar poate cand anunta diriga ca urmeaza o lucrare de control si luam caietul de matematica sa vad ce probleme s-au facut in ultima perioada, ca doar nu ma apucam eu acasa sa iau culegerea de probleme sa rezolv... no way.. nu eram eu genul ala. Stiam ca nu o sa-mi iasa si nu avea sens sa ma enervez degeaba, asa ca desteptul de mine in loc sa fac experimente acasa pentru a vedea daca stiu ceva, incercam pe foaia de test, bineinteles dupa ce intelegeam cum le rezolva diriga pe cele din clasa... ca doar ma duceam si eu cu cateva idei la scoala :).

Prea mult mi-au placut orele de franceza. Intotdeauna am avut o anumita legatura cu doamnele/domnisoarele profesoare... NU va ganditi la prostii!!!... Intr-un fel sau altul ne intelegeam bine... Odata mi-a spus domnisoara profesoara ca am o figura de om cinstit... de unde o fi vazut dansa asta nu stiu, fiindca nici psiholog nu era, dar nici eu nu purtam ochelari. Daca ne dadea teme si noi nu le faceam ca nah, aveam si noi alte treburi, domnisoara ma intreba pe mine daca ne-a dat tema sau nu... Acu eu nu puteam nici sa ii dau in gat pe colegi, dar nici pe mine, fiindca bineinteles, nici eu nu-mi faceam mereu temele :D... ii spuneam domnisoarei profesoare ca nu ne-a dat tema... apoi ne lasa in pace fiindca Edy nu minte :))))

"Profa" de franceza care ne-a tinut de urat pana aproape de BAC era alta decat cea de care am vorbit mai sus. Ne tinea de sase ca sa nu prinda domnul director ca jucam whist sau poker. Da.. asa au fost orele de franceza in clasa a 12-a... va dati seama cat de bine ma descurc daca ma duc maine in Paris :D. Bineinteles, nu a fost mereu asa. Mai prindeam si zile insorite cand trebuia sa profitam de caldura... "Doamna profesoara, putem merge in parcul din spatele liceului? murim de cald aici" ... si mergeam ... dar chiar credeti ca invatam cum se zice la copac in franceza? mai degraba stateam la barfa :D

La sport era cel mai tare... Pe langa orele de educatie fizica care erau in orar, profa se mai trezea cu mine si cu Vlad de alte 7-8 ori pe saptamana pentru a juca volei, fiindca vezi doamne aveam fereastra sau veneam prea devreme la scoala... noi trebuia sa luam nota 10 la romana, nu? :D

Fetele... ooo da! Am spus ca anii de liceu au fost cei mai frumosi din viata mea? Iata unul din motive: fetele. Slava Domnului ca am avut si eu cateva prietene in perioada aceea... acum nu mai sunt asa norocos si inca ma gandesc cum ar fi sa arat ca in clasa a 11-a si sa am mintea pe care o am acum... m-as fi considerat cel mai fericit om de pe pamant, dar iata ca nu e asa...

Renuntand la partea trista a povestii, trebuie sa inchei cu Bacalaureatul care spre mirarea multora e un subiect dragut, nu asa tragic precum il vedeam si eu pe vremea aceea. Cand imi amintesc ca in fiecare zi spuneam ca "de maine ma apuc de invatat" imi vine sa rad in hohote. Probabil 90% din noi, liceenii, am facut la fel. Sa renunt la messenger atunci? Nici gand... Vrei sa renunt la prieteni? Invatam ce invatam.. ma mai duceam sa vad ce statusuri are lumea. Daca unul din ei scria "Invat...DND" trebuia sa pun si eu mana pe carte, dar daca avea vreunul "Film...DND" parca ma punea putin pe ganduri.

Si asa usurel, printre "Ion", traditionalismul si Yahoo Messenger am trecut si prin febra Bac-ului de care am scapat cu brio si am ajuns la facultate... dar acesta e un subiect despre care voi vorbi ulterior...

PRIMELE RANDURI ...

De mic copil mi-am dorit sa am jurnalul meu in care sa-mi astern gandurile, dar…

Asa incepe povestea mea si iata motivul pentru care cititi aceste randuri si cred ca ar fi mai bine sa incep prin a spune cine sunt…

Sunt un om normal, un visator cu dorinte si regrete, o persoana care a urmat un proces de autocunoastere, dar care a pierdut anumite stegulete pe drum. De ce spun asta? Fiindca vad viata ca pe o cursa cu checkpointuri, si cand ajungi intr-unul din ele iei un stegulet si il pui la arhiva de cunostinte si experiente... Cursa insa mai este prevazuta si cu alte numeroase rute care sunt pline de stegulete, si cu cat acumulezi mai multe pana la Finish Line cu atat victoria este mai mare.

Sa fiu mai explicit… Prin cursa vad procesul pe care il urmeaza majoritatea oamenilor in viata.

Primii pasi facuti si primele cuvinte spuse reprezinta punctul de plecare. Ati vazut fericirea de pe chipul parintilor atunci cand isi vad odrasla ca se joaca in patut si rade cand te joci cu el/ea? Dar lacrima care curge pe obraz de fericire atunci cand bebe face primii doi pasi si cade din nou pe burtica? Chipul acesta l-am vazut la verisoara mea care radiaza de fericire cand e cu bebe. Sa nu mai spun ca prima data nepotica mea a spus “tata”. Imaginati-va fericirea de pe chipul tatalui.

Alte checkpointuri: Mersul la gradinita, apoi la scoala unde inveti abecedarul si esti fericit ca in curand vei ajunge sa-i scrii celei mai importante persoane din viata ta “Te iubesc mami!” pe felicitarea de 8 martie. “Doamna educatoare” si “domnul invatator” vor ajunge sa fie ca niste parinti care stau la catedra, parinti care nu te pupa de noapte buna si nu te iau in brate cand nu poti dormi, dar care te invata sa "pictezi" literele alfabetului si care te invata ca 2+2 fac 4 si nu 5 cum glumeste bunicul.

Urmeaza apoi alegerea unui anturaj, pregatirea pentru teze, Capacitatea si bineinteles teste peste teste. Da… aici e vorba despre scoala generala unde intri intr-un cerc de prieteni si preferabil ar fi sa-ti alegi niste persoane pe care te poti baza si care te pot sprijini la nevoie. Cat despre invatat, fiecare din noi stie cum e sa inveti ca ai test a doua zi, in timp ce copiii striga pe afara jucandu-se de-a v-ati ascunselea. Este o perioada a vietii foarte importanta cand trebuie sa stii sa-ti alegi prioritatile si sa pui mana pe carte ca sa nu ajungi la vaci. Asa imi zicea mama ca sa ma convinga sa invat :D.

Primul sarut. Cum poti uita asa ceva? Teama si inocenta acestui act trebuie pastrata alaturi de steguletul sau in arhiva despre care am vorbit mai sus. Este momentul in care simti ca plutesti, descoperi frumusetea lui si simti ca lumea e a ta. Imi amintesc ca imi era frica..teama ca nu o sa ma descurc…ca o sa rada fata de mine. Ce naiv eram… Dar mi-a iesit si a fost foarte frumos :D.

Referitor la frumosii ani de liceu, bacalaureatul, studentia si primul loc de munca nu intru in detalii inca, urmand sa cititi pe viitor despre ele fiindca e mult de povestit si trebuie sa am ce scrie mai incolo :P.

Cam asta ar fi in linii mari traseul vietii pe care l-am strabatut pana la varsta de 22 de ani si am omis cu buna stiinta sa vorbesc despre casatorie, primele rate la banca, viata de familie si cele ce urmeaza fiindca nu am ajuns inca sa experimentez asa ceva.

Ce vad insa prin rutele alaturate pline de stegulete? Ei bine, sunt activitatile extrascolare, lucruri frumoase care trebuie incercate, cum ar fi pictura, sculptura, cantatul la chitara, inotul, mersul pe role, fotografia si altele.

Steguletul pe care l-am avut si l-am pierdut a fost desenul. Copil fiind, desenam ori de cate ori ma simteam singur sau doar aveam chef sa iau creionul si sa copiez un tablou sau o icoana, ori sa reproduc casa bunicilor. Acum nu o mai fac…

Un lucru pe care nu am apucat sa-l fac pana acum a fost cantatul la chitara… E un lucru minunat care poate alunga plictiseala si tristetea. Am incercat sa adun stegulete si sa nu le pierd, dar nimeni nu e perfect, nimeni nu le poate avea pe toate. Trebuie sa fim fericiti cu ce avem si sa incercam pe cat posibil sa fim mai buni si sa ne facem placuti.

Nu am terminat insa prima fraza. De mic copil mi-am dorit sa am jurnalul meu in care sa-mi astern gandurile, dar nu am facut-o fiindca mi-era teama ca cineva sa nu dea buzna si sa citeasca ce am scris. Eram timid si nu vroiam ca cineva sa stie ce gandesc pentru a nu-si face pareri gresite despre mine. Timpul a trecut si am tot simtit nevoia sa-mi las gandurile scrise, tocmai de aceea am hotarat sa-mi creez un blog. Dupa cum cea mai importanta persoana din viata mea mi-a spus, “O valoare este apreciata de o alta valoare”, vreau sa cred ca traiesc printre valori …

Cam atat deocamdata, sper ca nu v-am plictisit prea tare… sunt la inceput si nimeni nu se naste invatat :D.

TO BE CONTINUED…